Cum propunem un comportament nou copilului

Comportamentul nostru se bazează destul de mult pe obișnuințele formate. Ne este greu să ne schimbăm, căci ne este mai comod să acționăm conform rutinei pe care o cunoaștem. Ne aceea este destul de provocator să producem schmbare în comportamentul unui adult, al unui copil… Multe cercetări spun că durează minim 21 de zile să formezi o nouă obișnuință (vezi cercetările lui M. Seligman), însă există obișnuințe care sunt mult mai greu de implementat. Pentru a reuși avem nevoie să ținem cont de foarte mulți factori (vârsta copilului, personalitatea lui, motivații – ale adultului, ale copilului, perseverența etc).

Robert Langhis (2010) a alcătuit o listă de condiţii care fac acceptabile unui copil explicaţiile pe care adulţii le propun atunci când refuză un comportament sau o iniţiativă a copilului:

1. Limbajul trebuie să fie accesibil copilului când i se explică ideile sau refuzul nostru. (Gândiţi-vă dacă copilul înţelege cuvintele pe care le folosiţi. De asemenea, gâdiţi-vă dacă el înţelege exact ceea ce vreţi să transmiteţi sau îşi imaginează  sau gândeşte altceva, cu totul diferit.)
2. Explicaţia trebuie să fie cât mai directă posibil. (Sugerăm folosirea unor fraze cât mai scurte şi directe, căci exemplificări, povestiri sau alte elemente de acest gen pot produce confuzii în raţionamentul copilului. Capacităţile sale de analiză sunt mai reduse decât ale adultului.)
3. Explicaţia trebuie să nu implice exagerări şi fapte nefondate. (Imaginaţi-vă drama unui copil care receptează critici pentru ceva ce nu a făcut. Încercaţi de fiecare dată să aflaţi faptele aşa cum s-au petrecut şi apoi să începeţi negocierea de care vorbeam mai devreme.)
4. Explicaţia trebuie să îl determine pe copil să înţeleagă care sunt avantajele avute dacă s-ar schimba sau dacă ar adopta punctul dumneavoastră de vedere. (Această condiţie îi poate deschide copilului o altă perspectivă, dincolo de universul său de gândire şi de propriile soluţii.)
5. Explicaţi trebuie să se axeze pe consecinţele acţiunilor sale.(Astfel copilul învaţă să distingă şi să analizeze acţiunile sale şi consecinţele lor pozitive sau negative)
6. Explicaţia trebuie să fie universală. (Explicaţia trebuie să fie adoptabilă şi de părinţi sau de către alţi cunoscuţi – copii sau adulţi, altfel copilul nu poate înţelege de ce el trebuie să adopte o constrângere – din punctul lui de vedere – iar alţii nu sunt supuşi aceloraşi cerinţe.)
7. Explicaţia nu trebuie să se bazeze doar pe principii morale tradiţionale.(O parte dintre aceste valori nu mai pot susţine explicaţiile unor acţiuni schimbându-se societatea şi stilul de viaţă.)
8. Explicaţia nu trebuie să fie în contradicţie cu alte explicaţii anterioare. (Trebuie să fim consecvenţi. Explicaţiile trebuie să fie tot timpul aceleaşi, nu trebuie modificate astfel încât să îl inducă în eroare pe copil; el va sfârşi prin a nu mai respecta nimic.)
9. Explicaţia nu trebuie să culpabilizeze copilul. (Acest lucru îi va leza stima de sine şi copilul va sfârşi gândind că el greşeşte tot timpul şi că nu face ceva bine, nefiind deloc bine pentru dezvoltarea personalităţii copilului.) (adaptare după R. Langhis, 2010, p. 102-112)

NU uitaţi de elementul de feedback imediat după momentul explicaţiei. Întrebându-l pe copil ce a înţeles, părintele află dacă a fost înţeles şi care sunt aspectele pe care trebuie să le mai clarifice. O discuţie în contradictoriu est e o situaţie cu un grad posibil ridicat emoţional şi astfel copilul (sau adultul) pot fi umbriţi de emoţiile negative avute în acel moment.

NU fiţi incoerenţi atunci când vreţi să impuneţi o regulă copilului. Dacă un părinte spune că este de dorit un anumit comportament, iar un alt părinte neagă respectiva manifestare, atunci copilul se va ralia tot timpul cu părintele cu care este de acord, astfel reguli de disciplină nu vor mai fi învăţate, iar copilul va avea din ce în ce mai multe lipsuri în educaţie. Însă trebuie ca adulţii să fie atenţi l aimpunerea regulilor, căci fiind amândoi foarte fermi, copilul va simţi mai degrabă în faţa unor inamici cu care nu poate „lupta” decât în faţa unor oameni care îi vor binele şii care impun reguli spre folosul şi câştigul său.

NU uitaţi să finalizaţi într-o manieră pozitivă această discuţie. Copilul este o personalitate în formare, care nu are cum să ştie toate regulile şi comportamentele pe care noi vrem să le adopte, considerându-le viabile pentru buna lor dezvoltare. Arătându-i copilului încredere îi putem arăta astfel că este pe calea cea bună şi că avem încredere în el că o va urma.

NU oferiţi copilului „dragoste limitată”. Poate aţi primit aşa ceva în copilărie şi oferiţi la fel. Dacă copilul simte că este iubit necondiţionat,  când nu se simte bine dincolo de ceea ce face sau de cum este el atunci se va dezvolta mai bine şi mai mult. Ştiind că poate experimenta fără a i se reproşa acest lucru, ştiind că poate conta de părinţii săi în situaţii de criză, se va simţi în siguranţă şi va deveni o personalitate împlinită. Altfel, copilul va căuta tot timpul să găsească modalităţi de a-şi satisface nevoile nesatisfăcute şi va avea comportamente prin care va căuta să rezolve neîmplinirile zilnice. Uneori modalităţile acestea nu vor fi unele adecvate (de exemplu, am văzut copii care se „agăţau” de necunoscuţi şi erau extrem de sociabili tocmai pentru părinţii lor petreceau prea puţin timp cu ei sau copii care nu ştiau că îi iubeşte şi apreciază cineva căci părinţii nu le spusese acest lucru niciodată)

De regulă, comportamenle inadecvate ascund răspunsuri inadecvate din mediul său. Adică dacă copilul are un comportament care îi deranjează pe adulţi şi copilul a recepţionat deja un astfel de stimul, un comportament care l-a deranjat pe el. Micul copil însă, neştiind cum să îşi manifeste însă frustrarea, o face într-o manieră care adultului i se pare inacceptabilă. De aceea este bine să vedem care este cauza gestului şi eventual să nu interpretăm greşit ceea ce se întâmplă şi de ce se întâmplă.

Citiți articolul integral pe https://performante.ro.